Îngheață versul

Îngheață sufletul în plină vară;
Îngheață fără tine, draga mea…
Și buzele sorbesc din cer luna amară,
Crezând că vor gusta dulceața ta…

Îngheață inima în piept de dorul tău
Și sângele deja poți să-l servești cu gheață…
De unde ești aștept să vii în cerul meu
Și să-l trezești cu un sărut de dimineață.

Îngheață-n strigăt către tine vocea mea
Cu coardele vocale prinse-n promoroacă…
O șoaptă se sloboade ca o picătură-n marea ta
Și-n ultima suflare-ncearcă să te cuprindă toată…

În trecere

Păleşte o frunză, pluteşte un nor,
Flăcări se nasc în vatră şi mor…
Mă miruiesc fulgii sau mă botează-o furtună –
În trecere-i totul, până şi urma.

Se-nfiripă o viaţă, creşte-ntr-un dor;
Cu dorul mă lupt, cu dorul şi mor…
Se consumă iubirea, gustul sărutului tău,
În trecere-i totul, în trecere-s eu.

Visul

Singur acum în odaie;

Deasupra capului aerul pare presat.

Încep să gîndesc

cum aș lua o nouă foaie

Și fără-a se schimba

lucrurile pare că s-au schimbat.

Cît de tangibil poate fi visul?

Și sfinxul vieții ce enigme ascunde?

În drum pe ecliptică

mi-e dor s-admir rîsul

și nu contează ce? cum? și unde?

Mi-e dor de ceva simplu și dulce:

De-un cuvînt, de-un sărut, de-o privire…

Învăț cum din vis să te pot readuce

Și-n locul lui să sădesc amintire.

Veșnicul Decembrie

Afară ninge liniștit –

E-o atmosferă creatoare.

Pentru-n băiat spre cer privind

Lumea devine și mai mare.

El știe că zăpada sacră

E-o pîrtie de dor și cîntec

Pînă la cea care-ncîntată

Transformă viața într-un zîmbet.

Privirea lor se scaldă-n ceruri,

Iar fulgii ochii lor compun…

Albul i-acoperă cu adevăruri

Și ei renasc în seara de Crăciun!

Contemplînd veșnicia

În valuri de vînt pe cîmpie,

Cu fața albită de soare,

Cu cerul albastru din mine

Contemplu cerul cel mare.

Plămînii tăcerii inspiră

Al Nistrului murmur tomnatic…

Mai cade o frunză pe liră

Și vîntul o duce pe ape.

Sărută cerul de păsări stoluri,

Iar gîndul meu zboară cu ele;

Plutesc în aer mînate de doruri…

Eu dorul mi-l ascund sub gene.

Știu că-n curînd orașul m-absoarbe

Și teiul atît de trist mă privește…

Veșnicia dispare dusă de ape;

Rămîne golul să-l contemplu orbește.