Viaţa răsare (şi apune) … la maternitate


Ei se strîng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osîndesc sînge nevinovat. Dar Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stînca mea de adăpost. El va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor (…).

PSALMII 94. 21 -23

operaţia e o loterie: cel norocos rămîne în viaţă!

Cît mi-aş dori să mă înşel spunînd că inexprimabila durere, cumplita pierdere a celui ce urma să devină sensul vieţii pentru tînărul cuplu, Igor şi Angela, cauzată de incompetenţa şi neglijenţa medicilor de la Spitalul   Raional Donduşeni să se înscrie ca una din puţinele excepţii care pătează practica medicilor din Republica Moldova. Dar nu este aşa. Viaţa multor copii răsare şi apune la maternitate.

Pe fundalul afişelor cu titlul „Spitalul – prieten al copilului”, care împăienjenesc pereţii atît de neprimitori ai instituţiilor medico-sanitare publice, al medicilor incompetenţi şi corupţi care internează pacientele însărcinate, anunţîndu –le în prealabil că nu recunosc poliţa de asigurare medicală şi le abandonează apoi pentru a-şi face o pauză de masă de 3 ore, al surorilor medicale care ocolesc cu grija pacientele, neacordîndu-le minimul de asistenţă, chiar şi cu disponibilitatea tinerilor disperate de a achita această asistenţă, spitalul se transformă dintr-un leagăn pentru micuţii îngeri într-un cavou întunecos.

9 luni de aşteptare pentru tînăra, dar nefericita mamă, Angela, aşteptare împletită cu dragoste, atît de puternică încît nu rezista şi se revărsa din albia sa pentru a inunda inima celor care admirau sclipirea în pîntecele ei a unei noi vieţi. Soţul ei plecase peste hotare pentru a strînge banii necesari îngrijirii de micuţul care abia aştepta să fie botezat de prima rază de lumină. Cu temerea de a nu întîrzia, el revine în ţară cu o săptămînă înainte de împlinirea termenului, finalitatea căruia urma să-i facă cei mai fericiţi de pe pămînt, dar…

Trec două zile şi durerile resimţite de Angela, tot mai acute o aduc pe mîna medicilor. Aceştia, însă, nu sesizează nici o abatere de la normă, calificînd reacţia ei ca parte componentă a ordinei de lucruri. Atîta „claritate” şi neîngrijorare pentru ei, care nu se cerea argumentată şi confirmată, dat fiind faptul că de la 4 luni şi jumătate în sus nici un medic nu i-a prescris ecografia.

Trei zile mai tîrziu cînd medicii o eliberează de sub „tutela” lor, îngrijoraţi de viaţa viitorului lor copil, Igor şi Angela decid să se adreseze la medicii de la spitalul raional din Edineţ. Acolo, însă, pacienţii, sau mai bine zis bătrînele, care îşi aşteptau rîndul la ecograf, nu-i permit Angelei să ajungă la medic. Ulterior ea refuză să fie internată la Bălţi pentru că medicii de la Donduşeni au speriat-o că în perioada postnatală nimeni din medicii responsabili de sectorul unde era pusă la evidenţă nu-i va oferi asistenţă dacă ea va naşte în altă parte.

Ziua naşterii, ora 2:00. Angela este internată de urgenţă la spitalul din Donduşeni. Remarca de pe uşă, La noi naşterea este gratuită este imediat combătută de afirmaţia medicului : Naşterea se achită. Trec ore nenumărate pînă cînd o examinează medicul care i-a monitorizat sarcina şi care, deci, s-a făcut responsabil de viaţa ei şi a copilului ei. Acesta, însă, remarcă că durerea resimţită de ea nu e decît o simulare, o dorinţă de a grăbi naşterea. Şi o abandonează, îndemnînd-o să adoarmă, pentru a efectua cezariana unei alte paciente, în jurul căreia erau deja suficienţi medici. Timp de 3 ore ea este lăsată fără supraveghere. Nici un medic, nici o soră medicală. Nimeni. Doar ea şi Dumnezeu deasupra vieţii ei şi a copilului, care se umpleau de incertitudine.

După încheierea intervenţiei chirurgicale costisitoare celeilate paciente medicul decide să treacă, aşa printre altele, şi pe la pacienta sa. O găseşte foarte palidă, pe jumătate moartă- pe jumătate vie. După examinare depistează că nu se aud bătăile de inimă ale copilului. Abia atunci o trimite la ecograf. Temerea se confirmă: copilul decedase în burta mamei. Dar culmea, mai trec 2 ore pînă cînd cadavrul copilului este scos din trupul mamei.

Angela a suportat totul, în ciuda acţiunilor medicilor orientate nu spre salvarea ei. Verdictul: Copilul pregătindu-se pentru naştere s-a strangulat cu cordul ombilical care îi înconjurase gîtişorul de 4 ori şi se înnodase. De 4 ori… Medicii nu erau la curent şi n-au întreprins nimic. E şi normal, de unde ei să ştie dacă totul „era în ordine” (diagnosticul prenatal). Nici nu era nevoie de utilaj tehnic care să confirme spusele lor şi nici să combată eventualele temeri… Nevoia a apărut cînd nu mai exista nici o salvare… Medicul i-a zis chiar: „Noi toţi am fugit la cealaltă pacientă şi te-am lăsat singură. Îmi pare rău că a ieşit aşa. Şi trebuia să te trimitem la timp la ecograf. Noi n-am ştiut care este poziţia copilului şi n-am putut face nimic. Dar data viitoare va fi altfel. Noi vom lua toate măsurile de precauţie…” Data viitoare???! Ce inimă să ai să înghiţi astfel de cuvinte? Şi dacă din neglijenţa medicilor apar complicaţii care provoacă ulterior sterilitatea sau chiar moartea mamei?

Tatăl copilului fusese chemat de medici cînd copilul deja decedase. Pînă atunci accesul în sala de operaţii i-a fost restricţionat. Ştirea despre nenorocire fusese aruncată cu atîta uşurinţa de medici pe umerii săi… „Nu-ţi lua în cap. Voi sunteţi tineri. Totul este înainte…” Eliberat din ghearele lor, dorise să iasă afară pentru a inspira un alt tip de aer, necontaminat de crimă, dar i s-a furat încălţămintea. Băiatul ieşise desculţ pentru că simţea că indiferenţa medicilor începe să-l stranguleze şi pe el. Ciclul de coşmaruri nu s-a oprit însă aici.

A doua zi trebuia să ia fetiţa de la morgă pentru a o logodi cu ţărîna. Morga. Orele de lucru: 8:00 – 14:00. Nimeni nu avea cheie de la sala în care zăcea cadavrul fetiţei. Trecuse 3 ore pînă cînd o funcţionară, în stare de ebrietate, se apropiase de tatăl copilului şi de rudele îndurerate. Uşa blestemată se descuiase. Copilul despicat şi cusut alene zăcea pe masa umedă ca o bucată de carne la măcelărie. În timp ce hăinuţele îi acopereau trupul funcţionara propunea insistent spre comercializare sicriul rezervat special. Ce oroare… Cît sînge rece… Aproape de asfinţitul soarelui trupul fetiţei fusese aşezat în leagănul de ţărînă.

Mă veţi întreba: de ce am scris toate acestea? De ce am ţinut să înşir pas cu pas firul acestor evenimente oribile şi insuportabile petrecute în Donduşeni de curînd? Dincolo de procesul de judecată, de scrisori oficiale care nu rezolvă nimic, mai presus de orice este adevărul. Adevărul că mai mulţi copii mor şi mai puţini se nasc la maternitate, spitalul care este „prieten al copilului”. Adevărul că la spitalul din Donduşeni fetele însărcinate stau internate pînă la 42 de săptămîni şi apoi sunt trimise de medici să nască la Bălţi sau la Chişinău pentru că sunt incompetenţi să primească o naştere dificilă şi fricoşi să ia asupra lor responsabilitatea greşelilor inadmisibile. Adevărul că nimeni nu intervine în activitatea medicului care supraveghează sarcina unei paciente, chiar dacă faptele şi deciziile sale contravin normelor profesionale şi morale, condamînd la moarte un copil sănătos, fără patologii, doar cu excepţia celei de a cădea pe mîinile unui asemenea medic. Adevărul că nimeni nu protejează institutul familiei şi că pe fundalul lozincilor deşarte ale guvernanţilor, prilejuite de declararea anului 2008 – anul tineretului, tinerele cupluri disperat îşi apără dreptul la viaţă.

Poate că nu aş fi scris aceste rînduri dacă nu aş fi devenit martorul involuntar al acestor nelegiuiri, care, din păcate, nu încep azi şi nu sfîrşesc mîine… ci sunt înzestrate cu hotărîta continuare. Mai intense. Mai oribile. Şi incontestate.

Unul Dumnezeu ştie cît de mult mi-am dorit să am o nepoţică, sînge din sîngele fratelui meu… Îmi imaginam cum ea creşte în ochii mei şi ai părinţilor săi… cum stau lîngă leagăn, la creştetul său pentru a-i admira somnul… cum dragostea şi nerăbdarea de o revedea mă face să vin de la Chişinău ca gîndul pentru a petrece alături de ea fiece interval de timp liber… cum îi citesc poveşti şi o ajut să păşească în realitate. Dar medicii au făcut ca ea să păşească de una singură în realitatea pe care nu o cunosc. Şi odată cu moartea Ianei a murit şi unchiul din mine.

„Pînă cînd vor birui cei răi, Doamne, pînă cînd vor birui cei răi?” (PSALMI 94.3)

„Ci se va face odată judecata după dreptate şi toţi acei cu inima curată o vor găsi bună. Cine mă va sprijini împotriva celor ce fac răul? (PSALMII 94. 15, 16)

Şi tot poporul să răspundă :Amin!” (DEUTERONOM 27.25)

2 răspunsuri to “Viaţa răsare (şi apune) … la maternitate”

  1. Laura Says:

    Mda, e adevarat, un subiect dur, mai ales cand e vorba de viata unui copil care nu are nici o vina, dar care sufera de la incompetenta.

    Uneori Denis, poti sa-l nasti viu si ei ti-l ingroapa, eu am trecut prin asta.

    Pidarashii, scuze, alt fel n-am cum sa le zic, i-au pus antibiotic si nu m-o prevenit nimeni ce ar putea fi dupa, ca ma apoi sa ma lupt pentru viatsa lui… E o poveste trista si lunga pe care nu vreau s-o rascolesc, si eu am dat bani si flori si cafea si rulade,etc si tot degeaba, macar unul sa fi spus…

    Nici sa ierti uneori nu ajung puteri!

  2. Daniel Says:

    Imi pare rau.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: